Cu Hristos în vacanţă

Din când în când răzbat în mine esenţe mediteraneene, adieri de levănţică fragedă şi miresme de tămâie... A fost altceva. Am trăit deplin vara care tocmai a trecut. Poate pentru că, subtil, inconştient, am început o nouă etapă din viaţa mea. Mai multă, mai responsabilă, cu mai mult discernământ, sper, şi tot timpul cu Hristos. E un cuvânt mare pe care îl folosesc poate prea ostentativ pentru unii, dar pentru mine e definitoriu. Dumnezeu Este pretutindeni! Fie că eşti în vacanţă, fie că eşti la serviciu, fie acasă profitând de o oază de timp liber. Şi acest lucru l-am resimţit atât de profund şi atât de adevărat în lunile care au trecut, încât nu pot să nu-l mărturisesc şi în scris.

Cu Hristos în vacanţă

Cum pleci din Cluj, îndreptându-te fie spre est, fie spre sud, fie spre vest, fie, în sfârşit, spre nord, te întâmpină dealuri multe, mărunte sau mai mari, copaci stingheri, mulţi arbuşti şi o vegetaţie mai pestriţă de-a lungul firelor de apă, nebănuite de altfel dacă n-ar fi tocmai această vegetaţie care se îngrămădeşte, se adapă din ele.

Cu trenul, am mers mult spre est. Spre vest am fost rareori, iar spre sud şi mai rar. Spre nord am călătorit mai mult cu maşina, neapărat în faţă, de-a dreapta şoferului dacă se poate. Îmi place să am înaintea mea toată priveliştea, să străpung cu privirea toată firea până-n adâncurile ei, ca apoi să mă cobor în mine şi să-mi spun cu inima plină: Doamne, minunile Tale, Înţelepciune frumoasă... Dar cu trenul este altceva. Trenul n-are şosea, trenul urcă munţi, se strecoară printre arbori, trece ape...

Depresiunea Maramureş

 

Spre est, la vreo sută de kilometri, munţii apar mai întâi domol şi, cu cât te apropii, devin mai măreţi, mai puternici, mai interesanţi. Te tot apropii şi ei cresc, îi vezi împăduriţi, treci pe lângă stânci şi treci prin tuneluri. Văile sunt mai adânci şi copacii mai mari, vârtoşi. Cred că Dumnezeu ne vrea temperaţi, cu discernământ. Aşa cum există munţi împăduriţi, stâncoşi, cu fâneţe, dealuri mai mici sau mai mari, văi, râuri şi pâraie, câmpii şi mare, toate aşezate armonios, dumnezeieşte de frumos...

Să fii temperat, dar cu discernământ, ca să fii temperat frumos, ca să poţi compensa constructiv un mod sau un altul de a fi. Cu ceva timp în urmă, un părinte ne vorbea despre cele zece porţi prin care putem să intrăm în Împărăţie: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, credinţa, faptele bune şi celelalte... şi să ne alegem o poartă... Greu lucru, aş zice, când toate aceste virtuţi cresc împreună, se împletesc armonios, se completează. Ele alcătuiesc o fire a omului dumnezeieşte-temperată.

Spre acasă, pe Trotuş în jos

Cluj-Comăneşti şi mai sus. Începând de la Deda, munţii se adună de o parte şi de alta a Defileului Deda-Topliţa. De obicei stau cu obrazul lipit de geam, chiar şi dacă e noapte, şi mă minunez. Las cuvintele să lucreze amintiri. Pajiştile verzi, curate, fânul adunat în turnuri de apărare, parcă, şi iarba, iarba. „Nimic nu e mai verde decât iarba după ultima zăpadă”, spunea un poet. Iar eu zic: nimic nu e mai verde decât iarba după ultima ploaie, nimic nu e mai verde decât iarba pe care o înfrumuseţează Dumnezeu! Un grup de vreo cinci băieţi veseli şi neastâmpăraţi au sărit grămadă la geam: „Plouă!”, „Mereu e aşa aici. Şi anu’ trecut a fost...”, „Ăsta-i Mureşu’!”.

Defileul Topliţa-Deda

Pe întuneric, trenul se strecoară printre munţi grei, cu pereţi de stâncă şi vârfuri de păduri. Curând aproape, Topliţa. Mai încolo, Gheorgheni, Izvoru Mureşului. Iar după aceea munţii se mai domolesc, stau mai departe, pe la Ciuc şi Ghimeş. Dar de pe la Comăneşti spre Târgu Ocna, Salina, munţii se adună iar, minunat, şi Trotuşul trece neastâmpărat printre ei.

Depresiunea Comăneşti

Barajul de la Dărmăneşti. Poiana Valea Uzului

Micuţ, ca o staţiune montană, oraşul Comăneşti acoperă cuminte depresiunea cu acelaşi nume. De fiecare dată când ajung aici, acasă, la atâţia ani de când m-am mutat în Cluj, redescopăr cu aceeaşi bucurie copilărească parcul şi cel mai mare muzeu etnografic şi de artă de pe Valea Trotuşului, Palatul Ghika, fosta reşedinţă a unuia dintre cei mai faimoşi exploratori români, Dimitrie Ghika, zis şi Ghika Comăneşteanul. Aproape de Palat se află şcoala pe care am frecventat-o zece ani, în fiecare zi, străbătând parcul de la un capăt la altul, imaginându-mi lacul cu bărci şi aleile ascunse de portocali şi alte feluri de vegetaţie luxuriantă din jurul Palatului, pe care se plimba cândva domniţa Maria, fata lui Ghika cea măiastră în muzică, aşa cum atât de frumos le descrie pe toate Alexandru Vlahuţă.

Palatul Ghika

 

Acasă îmi umplu mereu plămânii de aerul curat al copilăriei fără griji, al cuminţeniei natale, al simplităţii creştine, fie ea a părinţilor mei, fie a mănăstirilor presărate ici-colo prin munţi. Cum ieşi din Comăneşti, aproape de Târgu Ocna, poţi să zăreşti micuţa mănăstire de lemn cu hramul Sf. Parascheva, un lăcaş vechi, dar care adăposteşte undeva mai jos, într-o grădină, o cruce frumoasă de lemn închinată sfinţilor din închisorile comuniste. Mai sus de mănăstire, de treci căile ferate, ajungi la Penitenciarul Târgu Ocna. Şi tot din tren poţi zări, undeva în vârful muntelui împădurit, un acoperiş alb, al unui muzeu de istorie. De acolo, puţin mai sus, ştii că se ajunge la Mănăstirea Măgura din Slănic-Moldova. Bine tăinuită de înălţimi, mănăstirea de maici e totuşi un loc des cercetat de credincioşii din împrejurimi şi nu numai. Iar aceasta mă întoarce cu gândul la o altă mănăstire, tot bine tăinuită, însă în Maramureş, undeva mai departe de Botiza, la Văleni.

Cu ASCOR, ca acasă

Cluj-Văleni. Mănăstirea de lemn în stilul tradiţional maramureşean, cu hramul Schimbarea la Faţă, aflată într-o poiană largă, la Văleni, a fost, anul acesta, în august, locul de închinăciune pentru studenţii din ASCOR Cluj. ASCOR-ul este mare şi vesel. Mulţi studenţi s-au alăturat, timp de două săptămâni, cât a durat tabăra mare, mai vechilor asociaţi şi, ca şi când ar fi fost de-ai locului, s-au gospodărit singuri, într-o rânduială casnică şi duhovnicească jovială, muncind, învăţând, rugându-se, jucându-se şi nevoindu-se fiecare după puteri. Nu era prea uşor să dai la o parte uşa cortului, dimineaţa chiar înainte de zori, şi să te fereşti de roua prea groasă ori de apa de ploaie care, unora, le ţinuse companie toată noaptea. Dar te încălzeai de îndată ce intrai în biserica neiluminată electric, plină însă de lumânările celor care privegheaseră citind la psaltire. Şi dacă mai alergai şi după lemne, să aprinzi focul şi să pui de ceai, sau după încă o cană de cafea fierbinte, chiar că uitai de frigul dimineţii. Iar seara, după mult aşteptatele discuţii lămuritoare, pline de întrebări şi răspunsuri, gustărica era mai mult decât un simplu răsfăţ: devenise o necesitate binefăcătoare. Ţin minte ce bine mi-au prins ceaiul fierbinte şi ciocolata amăruie după o mult disputată partidă de şah care, într-un final nerăbdător, l-a făcut pe adversarul meu fericit.

 

 

Ca în fiecare an, eugeniile pline cu cremă de cacao din cortul de depozitare a alimentelor au fost o ispită pentru cei gurmanzi, iar atelierele - o plăcere pentru cei pasionaţi. Fie că băteau toaca, fie că meştereau sculpturi sau litografii, fie că învăţau să dea primul ajutor, ori mai cântau la chitară, ori mai desluşeau neume, ori pur şi simplu luau la picior dealurile de prin împrejurimi, întorcându-se cu vreun mănunchi de flori, vreo sticlă cu apă de izvor, vreo sacoşă cu ciuperci sau cu vreun giga de poze, fiecare după puteri, tinerii au trăit din plin fiecare zi. S-au bucurat de fiecare întâlnire dintre ei, în cele mai neconvenţionale şi mai vesele sau neaşteptate situaţii („şoriceii de câmp au invadat corturile!”; „nu mai avem dulceaţă!”; ziua 12: „mai avem un sac de pepeni!”; „am făcut 600 de sarmale!”), de fiecare cuvânt duhovnicesc al părintelui însoţitor, părintele Ciprian, şi al părinţilor invitaţi, Înalt Preasfinţiţii Serafim şi Iosif, şi al altora, de fiecare ocheadă prin telescop la cerul mai plin de stele ca nicăieri în altă parte...

Va urma...