La Sainte Chapelle, Paris

Sainte Chapelle (Capela Sfântă) a fost construită la dorința regelui sfânt Ludovic al IX-lea, între anii 1242 și 1248, pentru a primi și a păstra coroana de spini purtată de Mântuitorul, o parte din Sfânta Cruce, sulița, buretele și alte lucruri sfinte, pe care regele sfânt le-a răscumpărat cu bani mulți. Coroana de spini a fost dobândită în anul 1239. Atunci, regele sfânt a plătit o sumă uriașă de bani, cu mult mai mare decât cea cheltuită pentru construcția capelei. În urma recuperării acestor comori, Parisul devine un "Nou Ierusalim".

Capela este situată lângă Palatul Justiției. Pe vremuri, ea făcea parte din complexul palatului regal al Franței, Palais de la Cité, reședință a puterii regale până în secolul XIV. Este considerată o bijuterie a arhitecturii gotice și, deși a fost supusă vandalismului revoluției franceze, ca orice alt lăcaș de cult în acea perioadă, vitraliile, se pare, au rezistat.

Construcția este alcătuită din două capele etajate: capela de jos, unde aveau acces slujitorii și oamenii de rând din palat, și capela de sus, unde se aflau odoarele sfinte și unde nu puteau intra decât familia regală, cei mai apropiați ai lor și clericii responsabili cu slujbele. Odinioară, accesul la capela de sus se făcea printr-o terasă exterioară legată de palat. Astăzi, accesul se face printr-o scară interioară strâmtă, în formă de spirală, un model pe care l-am întâlnit și la Arcul de Triumf.

În capela de jos, decorul datează din secolul XIX, de când a fost restaurat. Tot aici, în absida stângă, se mai poate vedea o frescă a Buneivestiri din secolul XIII, considerată cea mai veche pictură murală din Paris. Detaliile decorative, florile de crini de pe bolțile și coloanele albastre și turnurile aurii de pe coloanele purpurii, amintesc de armura de Artois și de castelele reginei Blanca de Castilia, mama regelui Ludovic al IX-lea. Tot aici se regăsește o copie a unei statui a regelui sfânt, despre care se spune că ar reda cel mai bine înfățișarea acestuia. Nu se știe dacă statuia originală, sculptată în semn de omagiu la cererea ministrului regelui Filip cel Frumos, nepotul lui Ludovic, îl reprezenta pe sfânt purtând în mâini coroana de spini și celelalte relicve sau însemnele regale.

Capela de sus este într-adevăr impresionantă. Când am ajuns, ploua destul de tare și cerul era gri, așa că lumina era foarte puțină. Dar chiar și așa, vitraliile imense te copleșeau. Practic, nu sunt ziduri, ci doar niște stâlpi subțiri care se unesc cu bolțile în ogive. Sunt 15 vitralii mari cu 1113 scene care povestesc istoria umanității, de la Facere până la Învierea lui Hristos.

Stâlpii îi poartă pe cei 12 Apostoli, sculpturi în stilul anilor 1240-1260. Aici, probabil unde se afla altarul, se afla racla cu o parte din Sfânta Cruce, cu coroana de spini și alte 20 de moaște și relicve. Revoluționarii au ars racla, iar ce s-a mai putut salva se păstrează, așa se spune, în catedrala Notre-Dame din apropiere. Vitraliul de deasupra altarului înfățișează Patimile Mântuitorului, iar în capătul opus, rozasa de deasupra ușii de la intrare prezintă Apocalipsa.

Această rozasă este ca un trandafir (fr. rose înseamnă trandafir), un element sculptural sau de fenestraj specific gotic și foarte apreciat de artiști, chiar și de cei din zilele noastre, care au împrumutat elementul decorativ pentru bijuterii, de exemplu (casele de bijuterii Philip Zahm sau D' Joya).

Vitraliile au foarte multă culoare, foarte mult albastru. Mă întreb: oare cum strălucesc în zilele de vară? Și oare cum trebuie să fie să lecturezi, aprofundând, aproape toată istoria Vechiului și Noului Testament în culori, imagini, simboluri? De exemplu, primul vitraliu din dreapta ușii de la intrare este dedicat, în mod separat, istoriei acestor relicve ale Patimilor Mântuitorului, cum au fost ele descoperite de Sfânta Împărăteasă Elena, cum au călătorit prin Europa și până au ajuns în regatul francez.

În stânga ușii, primul vitraliu este cel al Facerii. Urmează, tot pe partea stângă, vitraliul Ieșirii, apoi Numeri, Cartea lui Iosua, Judecători, Isaia și Arborele lui Iesei (Genealogia), Evanghelia după Ioan și copilăria lui Hristos, Patimile - deasupra altarului, Sf. Ioan Botezătorul și Daniel, Iezechiel, Ieremia și Tobit, Iudita și Iov, Cartea Esterei și Regi.

O capodoperă de sticlă care poartă greutatea întreagă a istoriei noastre creștine, construită să adăpostească Cinstita Cruce, cea care a pecetluit pentru totdeauna în sufletele creștinilor puterea credinței: moartea și Învierea lui Hristos. Nu pot să nu mă gândesc la însuflețirea regelui Ludovic cu care a proiectat și a susținut înălțarea acestei capele, construite în doar 6 ani, și râvna sa pentru a răscumpăra și a primi odoarele sfinte! Această râvnă a regelui și evlavie a oamenilor din acele vremuri pentru odoarele Patimilor lui Hristos strălucesc mai mult decât însăși opera de artă, mai ales că ortodoxia încă mai are multe biserici și picturi extrem de valoroase, inegalabile în frumusețea și taina lor!

Despre acest rege se spune că era întotdeauna plin de evlavie, rugător, iubitor de pace și dreptate, mult milostiv, iubitor de săraci și de bolnavi, pe care îi punea la masă și cărora le slujea. A fost crescut în duhul credinței de mama sa, Blanca, ea însăși evlavioasă, sensibilă, poetesă, răbdătoare la calomniile și injuriile pe care clevetitorii i le aduceau. Pentru că fiul ei Ludovic devenise rege la o vârstă fragedă, Blanca a devenit regentă și a preluat conducerea statului. Profitorii nu au încetat să îi pricinuiască necazuri, însă în ciuda trădărilor, regina i-a iertat pe mulți și i-a scos din închisori. Firea iertătoare și iubitoare a moștenit-o și Ludovic, fiul ei. Se pare că acesta a fost ucenic al lui Francisc de Assisi. Mulți îl certau pentru că făcea prea multe pomeni și cheltuia prea mulți bani cu săracii. Însă Ludovic le făcea în detrimentul petrecerilor de la curte.

Tot din dragoste pentru Dumnezeu a întreprins și două cruciade, care în final s-au dovedit un eșec pe plan politic, dar un câștig pentru sufletul său. În prima sa cruciadă, este luat prizonier, dar este răscumpărat de familia lui. Însă cât timp este prizonier în mâinile musulmanilor, regele își mărturisește credința de care nu se leapădă și îi impresionează pe mulți. În a doua cruciadă, în 1270, debarcă în Tunisia, crezând că se va întâlni cu sultanul acelei vremi care părea dornic să se convertească la credința creștină, dar acolo își află sfârșitul, îmbolnăvindu-se de ciumă. Faptele sale îl arată nu numai un bun ostaș al patriei sale, ci și un bun ostaș al lui Dumnezeu, care alerga să își ajute aproapele. Chipul sfințeniei sale era foarte viu în amintirea poporului și Biserica Catolică l-a canonizat după doar 27 de ani de la moartea sa. Se spune că este printre primii sfinți ai acelor locuri care au arătat că sfințenia se poate dobândi și în mijlocul lumii, într-o vreme când se credea că doar dacă te retragi în mănăstire poți spune că ești în căutarea lui Dumnezeu.

Astăzi capela este obiectiv turistic, monument UNESCO și sală de concerte...

Surse: pliantul CMN (Centre des Monuments Nationaux, France) al capelei, surse de pe internet.