Pelerinajul Tinerilor pe jos de la Iclod la Mănăstirea Nicula

Sâmbătă, 5 aprilie a.c., a avut loc a IV-a ediţie a Pelerinajului Tinerilor pe jos de la Iclod la Mănăstirea Nicula. Este al doilea an consecutiv când particip şi pot spune că am trecut printr-o altfel de experienţă.
 
Anul trecut am avut entuziasmul necunoscutului şi bucuria descoperirii. Am încercat ceva nou, mi-am testat limitele fizice, pentru că nu-i uşor, mai ales dacă nu ai un minim antrenament, să parcurgi 17-20 km pe jos... Pornisem cu multă râvnă şi mai ales de dragul unui prieten, despre care auzisem că s-a îmbolnăvit de cancer, o formă foarte gravă. Mă cutremurasem şi-mi pusesem în inimă că trebuie să merg, de dragul vindecării lui. Dar nu aveam antrenament, mai ales că în ultima perioadă avusesem un aşa program la serviciu, încât mă deplasam foarte puţin pe jos, doar vreo 10-15 minute adunate într-o zi. În acel pelerinaj am parcurs toţi kilometrii pe jos, dar la sfârşitul drumului am simţit că nu mai sunt capabilă să merg nici doi metri. La vecernie, în biserică, am suferit mai mult decât m-am rugat. Îmi venea să plâng de durere. Nici nu mai ţin minte dacă am mai luat masa. Cred că am preferat să rămân locului. Ştiam că trebuie să mai fac un ultim efort să mă deplasez până la gară, apoi cu trenul, apoi iar până acasă. Până la urmă, S-a milostivit Maica Domnului şi a rânduit să merg cu o maşină mică până acasă. Au fost şi alte cauze pentru care am suferit atât de picioare şi de oboseală. Nu avusesem încălţăminte adecvată. Îmi luasem nişte tenişi, dar s-au dovedit total inconfortabili. Mai avusesem şi un ghiozdan, nu foarte greu, dar cu multe lucruri inutile. Apoi a fost şi vremea foarte caldă, însorită, şi nu-mi pusesem nimic pe cap, deşi aveam ce. În fine, la sfârşitul zilei mi-am zis că nu voi mai participa niciodată la un astfel de pelerinaj, pentru că, fizic, nu sunt în stare.
 
Anul acesta, însă, m-am hotărât să merg din nou. Nu mai mergeam cu dedicaţie pentru nimeni bolnav, ci îi aveam în inimă pe trei prieteni dragi şi mă rugam cumva ca, prin această nevoinţă a mea, Maica Domnului să Se milostivească spre ei şi să îi ajute în toate nevoile lor. Ştiam ce mă aşteaptă. Eram aproape îngrozită de durerea de picioare pe care urma să o am. Mă amăgeam totuşi că, dacă nu voi mai putea, mă voi urca într-o maşină şi astfel voi rezolva problema.
 
Nu mai aveam tenişii de anul trecut, dar nici papucii de acum nu păreau mai confortabili. Maşina, îmi ziceam. Nici nu mi-am mai luat multe lucruri, nici mâncare multă (doar 3 mere, nişte biscuiţi şi o sticlă cu apă de 0,5 litri). Mi-am luat, în schimb, o pelerină de ploaie şi un prosop foarte mic (pe care urma să mi-l pun în spate în cazul în care aş fi transpirat prea mult - aceasta a fost sugestia unei prietene, pentru că, da, sunt extrem de răcită; sunt încă sub tratament). Până la urmă nu le-am folosit.
 
Vremea a ţinut cu noi. Nu a fost nici frig, nici cald, nici soare toropitor. Doar după-amiază a bătut vântul mai tare, însă pentru cei grijulii, care şi-au adus de-acasă o haină în plus, nu a fost o problemă. Nu mi-a fost nici foame. Şi, minune, nu m-au durut tare picioarele! Doar spre seară, când am ajuns, am simţit durerea de picioare amestecată cu o oboseală generală a trupului şi parcă doar atunci papucii au început să mă jeneze. A mai fost tusea, care m-a deranjat teribil de când a început să bată vântul. De data aceasta nu m-am mai întors cu maşina, ci cu trenul, ca toţi ceilalţi. Mi-a fost greu o oră cât am aşteptat la gară, pentru că atunci mi-au îngheţat picioarele şi încercam o stare febrilă cu dureri de cap, tuse, epuizare etc. din cauza gripei. Dar, mă minunez şi acum, nu m-au mai durut picioarele ca anul trecut! A fost infinit mai bine şi vreau să mai merg şi anul viitor.


P.S.: Am uitat să spun că, între timp, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Pantanassa a făcut o minune cu prietenul meu care se îmbolnăvise de cancer. Acesta a ieşit de sub pericolul iminent pe care-l poate avea evoluţia bolii şi este, sper, aproape de vindecare.


 
* * *
Anul acesta, numărul participanţilor a crescut cu câteva sute în comparaţie cu anul trecut. Au fost oameni vechi şi noi, oameni cunoscători şi oameni neiniţiaţi. Au fost mai mulţi clerici, mai mulţi copii, mai mulţi familişti. Au participat şi prietenii prietenilor. Nu au fost incidente, ci doar multă comuniune, sociabilitate, prietenie şi voie bună, multă credinţă, multă rugăciune şi nădejde către Maica Domnului şi sfinţi, şi multă nevoinţă la măsurile fiecăruia.


 

 
 
 

 
Eu m-am bucurat foarte mult şi de natură, care mi s-a părut deosebit de frumoasă în acea zi, parcă slăvindu-O şi ea pe Maica Domnului. Primăvara strălucea peste tot. Păpădiile în floare, multe, curate, înfloreau grădinile. Multe lalele şi, pe ici, pe colo, narcisele şi zambilele încă mai erau înflorite. Nimic nu era mai verde decât iarba, decât grâul! Abia când am văzut întinderile verzi mi-am dat seama ce dor îmi era de natură, de primăvară! Cireşii erau în plină floare, perii şi unii meri şi pruni aveau şi ei ramurile pline cu flori. La un moment dat, am văzut zburând şi o barză. Cei de lângă mine spuneau că sunt mai multe. Dar eu îmi pierdusem deja privirea în azur adânc...Le-am văzut mai târziu cuibul mare împletit în vârful unui stâlp: o barză se aşezase, cealaltă mai rămăsese încă în picioare, ca într-o stare de veghe; sau poate pentru fotografiile noastre.

Unii oameni ieşeau la porţi şi zâmbeau, ne urau drum bun. Alţii ni se alăturau. Câţiva i-au dăruit flori Preasfinţitului Vasile. În satul Nicula, femeile pregătiseră găleţi cu apă şi căni de lut pe ştergare. O bătrânică plângea ducându-şi un colţ de basma la gură. Mi-era aşa de dragă! Unii oameni, timizi sau poate ruşinaţi de propria curiozitate, rămâneau ascunşi după perdele. M-au bucurat mult şi mi-au adus aminte de bătrânii din satul bunicilor, care, atunci când venea un om nou, tânăr, pe strada lor, dădeau perdeaua la o parte, sau veneau la gard, sau ieşeau la porţi şi se uitau ca la o minune. Nu mai vin tineri la bătrâni. Ei nu mai au nevoie "să-şi cumpere un bătrân" ("Cine nu are bătrân, să-şi cumpere."), au totul de-a gata pe Internet... "Unde vi-s copiii, nepoţii? - Sunt plecaţi în iestelalte ţări străine...". Iar bieţii bătrâni, curaţi şi gingaşi la suflet şi neputincioşi la trup ca nişte copii, au rămas ici-colo câte unul pe o stradă. Şi cumpăna, încet, de sete, rugineşte...

 

 
 
Preasfinţitul Vasile întâmpinat cu flori de localnici
 

Mi s-a umplut sufletul de natură, mai ales că tânjeam după o astfel de împărtăşire de primăvară. Şi am avut cu mine şi o fetiţă minunată, Parascheva, de 7 ani, care a mers tot drumul pe jos şi care mi-a veselit ziua cu observaţiile, dorinţele şi glăsciorul ei cristalin! Ea împreună cu Stelian, frăţiorul ei puţin mai mare, au fost primii care au ajuns la mănăstire.
 
 

 
 
Parascheva mea cea dragă şi mult răbdătoare

(Fotografii realizate de Tatiana Onilov şi subsemnata)
 

Deşi acest pelerinaj s-a remarcat prin numărul mai mare de participanţi, eu l-am simţit ca pe un prilej imens de a putea cuprinde cu inima natura creată de Dumnezeu, ocrotită şi crescută sub oblăduirea Lui. Anul trecut, ţin minte că am făcut cunoştinţă cu mulţi tineri. Printre ei, o fată înaltă, frumoasă, care se nimerise să treacă în dimineaţa acelei zile pe la catedrală, la binecuvântarea de drum, şi care, impresionată fiind de numărul pelerinilor care se adunaseră în faţa catedralei, s-a luat după ei, intrând în grup, dar neştiind cine, unde şi de ce merg aşa mulţi...şi aşa a ajuns, dumirindu-se, până la Mănăstirea Nicula! Anul acesta însă, pelerinajul a fost ca o călătorie spre centrul inimii, acolo unde vrea să Se sălăşluiască Hristos, acolo de unde izvorăşte vederea tainelor dumnezeieşti ascunse în noi cu Hristos şi împreună ascunse în Dumnezeu, a raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor. Am simţit că mă apropii existenţial de natură, că rezonez cu frumuseţea ei interioară şi exterioară. Poate că am făcut doar un pas pe drumul spre centrul inimii. Dar a fost aşa de frumos!

 
Dau aici sursa unor filmări video din timpul pelerinajului:
 
 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare