Tatăl Care nu ne dă drumul din mână

Scriu acum despre o mică întâmplare de acum câteva zile, pe care încă nu am uitat-o şi pe care, parcă, încă o văd aievea şi mă bucur.
 
Duminică, strada Republicii, la amiază, după liturghie. Abia trecusem de Grădina Botanică. Urcam alene, treaptă cu treaptă, trotuarul, şi cântăream în sinea mea câtă vară va mai fi până la rostogolirea deasă a nucilor, în zgomot, şi a frunzelor, în linişte. Este pe acolo un nuc care mă trimite mereu cu gândul la mirosul crud-amărui al nucilor verzi, pe care le zdrobeam cu poftă în grădină, înainte de începerea şcolii. Degeaba ne certa şi ne învăţa mama...vreo două săptămâni după aceea mergeam la şcoală cu degetele  şi unghiile colorate şi, de ruşine, făceam orice să ni le ascundem.
 
Cum urcam eu aşa, văd la câţiva zeci de metri cum coboară un domn, ţinând de mână, de-o parte şi de alta, un băieţel şi o fetiţă. Copilaşii erau amândoi cam de aceeaşi vârstă - vreo 3 anişori. Domnul era, cu siguranţă, tata. Fetiţa, se vedea clar, avea chef de joacă şi era preocupată mai mult de acest aspect decât de a păşi pe trepte cu atenţie. Numai ce văd că-şi face avânt în mers, tot atât de mult pe cât l-ar putea face un liliputan pe lângă Gulliver, şi sare de pe treaptă! Săritura nu este însă reuşită şi fetiţa cade de la înălţime, suficient cât să se lovească cu capul de trotuar. Însă tata, care o ţinuse tot timpul de mânuţă, o ridică în ultimul moment şi o pune pe picioare. Şi îşi văd toţi trei de drum. Doar că, la următoarea treaptă, fetiţa, văzând că a scăpat dintr-o săritură ca aceea şi plăcându-i foarte mult, îşi face avânt mai abitir şi sare din nou. Şi tata o strânge şi mai bine de mânuţă. Când au ajuns în dreptul meu, nu m-am putut abţine şi fără să mă opresc din mers am zâmbit larg din toată inima. Văzându-mă, tatăl, fără să se oprească, a zâmbit şi el larg. Avea siguranţa părintelui care îşi cunoaşte bine copiii şi nu le dă drumul din mână, ocrotindu-i.
 
Oare Dumnezeu, ţinându-ne de mână, de câte ori nu ne-a tras în sus ca să nu ne lovim în săriturile noastre? Şi când mă gândesc că uneori le practicăm la alpinism extrem...

Comentarii

Postări populare